drd. ing. Geanina Negoșanu, CS BRGV Buzău
Familia Portulacaceae deține un număr mare de specii, dintre care cele mai cunoscute la noi în țară sunt Portulaca oleracea L. și Portulaca grandiflora. P. oleracea este o plantă suculentă, erbacee anuală, denumită popular: iarbă grasă, grașiță, iarba porcului sau pita porcului. Răspândită pe aproape tot globul, atât în flora spontană, cât și în cultură, este considerată una dintre cele trei buruieni cel mai frecvent raportate la nivel mondial. Încadrată în grupa plantelor sălbatice comestibile (wild edible plants, WEP), datorită capacității sale de a revaloriza și reface solurile agricole degradate, Portulaca este capabilă să crească în mod natural, fără intervenția omului, și poate fi utilizată în mod tradițional ca sursă de hrană sau chiar ca „aliment pe vreme de foamete”. Portulaca este o specie halofită, adaptată perfect la deficitul de apă, la salinitate ridicată și temperaturi crescute, putând fi integrată cu costuri minime în cultură, cu scopul de a recupera și îmbunătăți calitatea solului (Carrascosa și colab., 2023).
Iarba grasă este benefică și pentru sănătate, fiind folosită în medicina tradițională pentru tratarea unui spectru larg de afecțiuni gastrointestinale, respiratorii, inflamații ale ficatului, rinichilor, ulcere și menționată în tratate de medicină încă de pe vremea Imperiului Roman. Strămoșii noștri daci o foloseau ca plantă tămăduitoare, sub denumirea „lax”. În prezent, cercetările fitochimice întreprinse la specia Portulaca oleracea au demonstrat prezența flavonoidelor, alcaloizilor, terpenelor, acizilor organici, acizilor grași, mineralelor și vitaminelor. Portulaca are calități nutriționale excepționale și este consumată în mod tradițional în Spania, Grecia, Cipru, Italia, Turcia, China datorită conținutului ridicat de acizi grași omega-3, compuși antioxidanți ca vitamina A, C, E și B. Iarba grasă este o sursă importantă și de minerale precum potasiu, calciu și magneziu, mai ales când crește în condiții de stres, la care răspunde cu o creștere a concentrației de compuși benefici.
În România, este percepută ca o buruiană dăunătoare culturilor, întâlnindu-se printre răsadurile de legume sau flori, în lanurile de porumb, în livezi, dar și pe terenuri virane, pe marginea drumurilor, în zone improprii creșterii și dezvoltării altor plante. Poate fi solitară sau poate forma un covor verde ce acoperă solul (Figura 1). Această specie s-a adaptat foarte bine la condițiile extreme de mediu, vegetează în cele mai vitrege locuri, iar atunci când este smulsă și lăsată în teren, nu moare, ci, dimpotrivă, are capacitatea de a emite rădăcini adventive pe toate organele sale vegetative aflate în contact cu solul, reluându-și ciclul de vegetație și grăbind astfel ritmul de maturare și autoînsămânțare în teren.
FIG. 1
Primele descrieri ale speciei în România au fost făcute de către Zach C. Panțu în cartea „Plantele cunoscute de poporul român”, publicată în 1906, unde este caracterizată ca „plantă cu tulpina glabră, ramificată, întinsă pe pământ; frunzele cărnoase, flori galbene, fructele sunt capsule globuloase cu semințe reniforme; crește prin locuri nisipoase cultivate și ruderale, prin curți și grădini, pe drumuri și pe lângă ziduri. Înflorește în iunie-august. Vlăstarele tinere ale acestei plante cu proprietăți antiscorbutice, se mănâncă ca salată.” (Figura 2).
FIG. 2: Iarba grasă endemică cu frunze și flori; detaliu lăstar; detaliu floare
Din aceeași familie face parte și ruda apropiată Portulaca grandiflora sau Floarea de piatră, una dintre cele mai cunoscute și îndrăgite specii floricole ornamentale. Iubitoare de soare și foarte tolerantă față de lipsa apei, P. grandiflora prezintă flori într-un spectru foarte larg de culori: alb, roz, roz-somon, ciclam, orange, roșu, violet. Acestea pot fi simple sau bătute, cu petale extrem de delicate, mătăsoase, de un farmec aparte (Figura 3). Floarea de piatră are o creștere rapidă, poate fi cultivată pe aproape toate tipurile de sol, vegetând și fructificând chiar și în cele mai aride soluri, nisipoase și pietroase, de unde și denumirea populară de Floare de piatră. Are o perioadă lungă de înflorire, începând din primăvară până în toamnă, cu un maxim în iunie-iulie. Ajunse la maturitate, semințele sunt expulzate după deschiderea capacului capsulei dehiscente.
FIG. 3: Din colecția de Portulaca grandiflora a BRGV Buzău, flori variat colorate
Floarea de piatră este comestibilă, putând fi folosită ca decor pentru diverse preparate culinare datorită coloritului său foarte atractiv.
Iarba grasă prezintă o rădăcină pivotantă capabilă să străpungă straturile solului până la o adâncime de 25-30 cm și un diametru de dispersie a rădăcinilor secundare ce depășește 30 cm. Culoarea tulpinii variază de la nuanțe de verde la roșcat, este lucioasă și suculentă, cu gust acrișor și sărat. Pentru consum, iarba grasă se recomandă a fi utilizată înainte de înflorire, când lăstarii și frunzele tinere sunt suculente și au gust plăcut, proaspăt. Salatele pot fi asezonate cu lăstari fragezi de Portulaca oleracea în combinație cu frunze de salată verde, rucola, spanac, măcriș, leurdă. Pe măsură ce iarba grasă înaintează în vegetație, gustul devine astringent și planta nu mai este atractivă din punct de vedere culinar.
Caracteristic pentru Portulaca este ramificarea circulară alternantă a lăstarilor principali și secundari în jurul tulpinii, pe o rază ce poate varia de la 5 la 50 cm. Pețiolul este absent, frunzele sunt sesile, conice spre bază și rotunjite spre vârf. Florile sunt mici, terminale, cu sepale de 3-7 mm lungime și petale de culoare galben intens, de 3-8 mm lungime, unite la bază. Inflorescența este formată din 2-7 flori care se maturează treptat, transformându-se în capsule verzi la imaturitate și cafenii la maturitate deplină (Figura 4). O capsulă conține peste 80 de semințe.
FIG. 4: Portulaca oleracea: fruct imatur verde tip capsulă
Luate în studiu ca plantă de cultură după anul 1990 de către cercetătorul Costel Vînătoru, specia a fost introdusă în programe de ameliorare. BRGV Buzău deține mai multe genotipuri care pot fi cultivate și care prezintă caracteristici fenotipice distincte și un potențial mare de producție, cu o durată de viață între 3 și 4 luni. Dintre acestea, s-a evidențiat un genotip cu port erect, cu înălțimi cuprinse între 50 și 85 cm și diametre ce variază de la 40 la 70 cm.
FIG. 5: Portulaca oleracea – genotip BRGV: aspect din cultură
Rădăcina este bogat ramificată și dezvoltată în plan orizontal, având un diametru între 25-30 cm, iar în plan vertical poate ajunge până la adâncimi de 15-23 cm, în funcție de sol. O plantă matură poate cântări între 1100 și 1800 g, iar lăstarii principali au greutăți cuprinse între 70 și 230 g. Planta are un potențial de producție foarte ridicat dacă se recoltează eșalonat, prin ruperea lăstarilor principali se stimulează apariția altora tineri. Genotipul dezvoltă între 5-9 lăstari principali și fiecare lăstar prezintă de la 7 la 60 de inflorescențe în funcție de mărime și vigoare. Caracteristic pentru acest genotip sunt lăstarii erecți, foarte viguroși, care pot avea grosimi cuprinse între 1,3-1,6 cm. Aceștia prezintă colorație antocianică în jumătatea inferioară, sunt fragezi, crocanți, cu gust sărat și acrișor. Textura tulpinii permite o recoltare ușoară, iar producția obținută este de calitate superioară. La ruperea lăstarilor se degajă o aromă pătrunzătoare specifică sfeclei (Beta vulgaris var. rubra) sau spanacului de Malabar (Basella rubra), cunoscute pentru conținutul antocianic foarte ridicat.
FIG. 6: Portulaca oleracea / genotip cultivat: inflorescențe cu flori și capsule cu semințe
O singură inflorescență este formată dintr-un număr variabil de flori, 4-11, care după înflorire formează capsule cu maturare treptată a semințelor.
FIG. 7: Detaliu capsulă imatură cu semințe de: a) P. grandiflora (Floarea de piatră) b) P. oleracea forma endemică c) genotip cultivat
Florile aparținând celor trei specii prezentate: Portulaca oleracea var. endemică, Portulaca oleracea var. cultivată și Portulaca grandiflora evidențiază la microscop caracteristici florale distincte, în special în ceea ce privește mărimea florii și culoarea staminelor.
Fructul este o capsulă dehiscentă și prezintă particularități specifice, putând fi observată cu ușurință linia de dehiscență situată la aproximativ jumătatea capsulei la forma endemică, în timp ce la forma cultivată este în treimea inferioară, iar la floarea de piatră se află aproape de baza fructului. Inițial, capsulele sunt colorate în verde deschis, iar pe măsură ce îmbătrânesc se deshidratează și devin cafenii.
FIG. 8: Detaliu capsule mature cu semințe de: a) P. oleracea forma endemică; b) genotip cultivat; c) P. grandiflora
La maturitate deplină, capsulele dehiscente se deschid brusc, iar din interiorul acestora semințele sunt dispersate în mediul înconjurător, de regulă la orele amiezii, când oscilațiile termice sunt maxime. Capsule conțin în medie un număr de 88 semințe, iar o singură plantă are o rată foarte crescută de material semincer, eliberând eșalonat pe sol peste 100.000 de semințe într-un sezon, cantitate ce poate asigura necesarul de semințe pentru înființarea a 2 ha de cultură (Figura 8).
Analiza semințelor la microscop a evidențiat particularități pe fiecare varietate studiată. S-au diferențiat la varietatea endemică dimensiuni mai mici ale semințelor, iar pe suprafața tegumentului s-a observat un halou gofrat; la genotipul cultivat, sămânța are dimensiuni mult mai mari, iar haloul tegumentar este mai puțin evident. La P. grandiflora, sămânța are tegumentul lucios cu irizații metalice, iar forma este asemănătoare unei cochilii de melc, fiind total diferită de cele ale P. oleracea (Figura 9).
FIG. 9: Detaliu semințe de P. grandiflora
Portulaca oleracea nu este o specie îndrăgită la noi în România, datorită prezenței excesive în culturi și nu este apreciată nici ca plantă alimentară în gastronomia locală. Această specie poate fi luată totuși în considerare ca o alternativă viabilă de hrană cu proprietăți alimentare și medicinale valoroase, mai ales în contextul schimbărilor climatice.
***
Bibliografie
Carrascosa, A., Pascual, J. A., Ros, M., Petropoulos, S. A., & Alguacil, M. D. M. (2023). Agronomical practices and management for commercial cultivation of Portulaca oleracea as a crop: a review. Plants, 12(6), 1246.
