dr.ing. Costel Vînătoru, director BRGV Buzău
Descriere
- Familia: Lamiaceae
- Denumire științifică: Sideritis scardica
- Varietăți: Sideritis barbellata Mend.-Heu., Sideritis candicans Aiton, Sideritis cypria Post, Sideritis hyssopifolia L., Sideritis lanata L., Sideritis leucantha Cav., Sideritis montana L., Sideritis romana L., Sideritis syriaca L.
- Denumiri populare: Mursalski chai, ceaiul muntelui grecesc, Mursalita, Iarba de fier, Ceaiul ciobanului.
Origine și răspândire
În Carta Roșie a Bulgariei, ceaiul este numit “de Pirin,” reflectând originea sa din Munții Pirin, Bulgaria. În Munții Rodopi, Bulgaria, planta se găsește în flora spontană, în special pe vârful Mursalita, de unde și denumirea de ceai “de Mursalita.” În zona Trigrad, Smolean, Bulgaria, este cunoscut sub denumirea de ceai “cealiv” sau ceai “mahalciv,” referindu-se la înălțimea la care crește și la asemănarea florii cu spicul cerealelor. În Grecia, este numit “buruiana mirositoare” sau ceai de munte, iar “sideritis” în greacă se traduce ca “cel care este făcut din fier.” În Turcia, este cunoscut ca ceai “pazlac.”
Genul Sideritis include 150 de specii răspândite de-a lungul Mării Mediterane și Peninsulei Balcanice, aceasta fiind considerată centrul de origine al speciei. Planta se găsește în locuri uscate, pietroase și calcaroase, la altitudini de 1400-2200 m (Pirinii de Sud și Rodopii Mijlocii). Specia este endemică în Peninsula Balcanică, fiind răspândită în următoarele zone: Pirinii de Sud, Slavianka (Rodopii Mijlocii), Muntele Mursalita, Trigrad (vârful Durdaga), Ticlata și Iagodina (Bulgaria), Macedonia și Grecia de Nord. În Smolean, Bulgaria, planta este cultivată în ghivece de 20 de ani, iar în câmp ocupă aproximativ 5 ha. Deși este considerată o specie rară în zona de origine, din 1941, printr-o lege de protejare a plantelor medicinale și aromatice, guvernul Bulgariei i-a acordat o atenție deosebită. În 2002, planta a fost inclusă în Cartea Roșie a Bulgariei și figurează ca specie cu registru special, datorită reducerii arealului de răspândire din cauza culegerii necontrolate.
În Turcia, planta se găsește în localitatea Kirklaleli, în Munții Stranja. Localnicii nu o cunosc ca plantă medicinală, ci o folosesc doar pentru ceai, numindu-l “Ceai de Pazlak.”
În Grecia de Nord, se vinde pe piețele din orașul Drama sub numele de “Buruiana mirositoare” și este recoltată de pe Muntele Slavianka. În Grecia Antică, planta era bine cunoscută de botaniști precum Dioscorides și Theophrastus, care au descris-o în lucrările lor despre plante medicinale și farmaceutice.
În România, cercetările au început cu documentarea și inventarierea resurselor naționale privind speciile de Sideritis. Varietăți sălbatice au fost identificate de-a lungul Dunării, în Dobrogea și în interiorul arcului carpatic, în Ardeal. O singură specie a fost întâlnită în România, S. montana, documentată de Zach C. Panțu în 1906 în cartea “Plantele cunoscute de poporul Român,” sub denumirea populară de încheietoare sau urechea-șoarecelui. Eugen Ghișa a semnalat S. montana în 1961 în “Rezervația botanică de la Zau de Câmpie.”
În România, specia a fost studiată de specialiștii BRGV Buzău din 2012, obținându-se primul soi românesc de Sideritis scardica, înscris în Catalogul Național și European sub denumirea de Domnesc. Începând cu 2019, cercetările au continuat pentru aclimatizarea și ameliorarea de noi specii de Sideritis. Baza de germoplasmă a BRGV Buzău include 19 genotipuri distincte din diverse specii. Un genotip din varietatea Sideritis hyssopifolia, G15, a fost remarcat pentru uniformitatea și stabilitatea sa genetică și este în curs de omologare sub denumirea provizorie de Enescu.
Caracteristici fenotipice distinctive ale Sideritis hyssopifolia: înflorire din primul an de cultură, formă globuloasă a tufei, ramificare abundentă, inflorescențe de ordin I, II și III, flori mici, galben-deschis, cu miros pătrunzător. Atât plantele, cât și inflorescențele sunt filiforme, asemănătoare cu cele de isop (Hyssopus officinalis).
Particularizări botanice
Mursalski este o plantă perenă, ierboasă, cu rădăcina și tulpina lignificate la bază. Planta prezintă o rădăcină fasciculară, cu dezvoltare preponderent orizontală, caracteristică ce îi conferă rezistență la temperaturi scăzute peste iarnă. Tulpinele purtătoare de flori sunt drepte sau semierecte, ramificate sau neramificate, înalte până la 50 cm, iar diametrul tufei poate depăși 60 cm. Frunzele sunt dispuse opus, ușor serate sau cu limbul întreg, de formă obovată, ușor cărnoase, cu pilozitate accentuată, de culoare gri-cenușie. Lungimea medie a frunzei este de 7,8 cm, iar lățimea medie este de 2,5 cm.
Detaliu frunze și lăstari
Polenizarea florilor se face de către albine, fiind entomofilă, dar având și caracter melifer. Perioada de înflorire este destul de îndelungată, din iulie până în septembrie. Frunzele sunt liniar eliptice până la liniar lanceolate și deosebit de pubescente. Perișorii ce acoperă întreaga plantă au dublu rol: protejarea plantei la condiții extreme și secreția aromei specifice datorate uleiurilor volatile. Totodată, aceștia pot avea și un rol negativ în cultură. Dacă planta este cultivată pe teren nemulcit, ploaia poate conduce la lipirea perișorilor frunzelor cu solul, fenomen ce depreciază aparatul foliar și poate duce chiar la compromiterea culturii. Lăstarii au lungimi ce variază între 8-16 cm. Rar se întâmplă ca anumite plante, în primul an de cultură, să emită tije florale cu semințe neviabile, însă din anul al doilea, în procent de 70%, acestea înfloresc și produc semințe.
Inflorescențe
Florile galbene sunt dispuse la baza bracteelor de culoare galben-lămâi în inflorescențe sub formă de spic. Caliciul are formă de clopoțel, alcătuit din 5 sepale, corola este bilabială, staminele sunt 4 la număr. Inflorescențele sunt dispuse în 3-4 etaje și pot ajunge până la 10 cm, fiecare conținând câte 6 flori dispuse uniform care, după fecundare, formează câte o sămânță. Corola este lungă de 10-15 mm, de culoare galben-lămâi, acoperită cu glande. Fructul este ovoid, neted, de culoare maroniu-negru. Înmulțirea are loc prin semințe și rizomi. MMB=1308 g.
Tehnologia de cultură
Pentru dezvoltarea plantei de Mursalski, sunt recomandate solurile humuso-carbonatice, care se găsesc și în zonele unde se dezvoltă spontan. Planta preferă solul afânat, nisipos, cu pH neutru sau alcalin. Solurile acide distrug rădăcina și semințele nu germinează. Plantele se dezvoltă cel mai bine atunci când culturii i se administrează amendamente cu piatră de calcar. Necesarul de apă al plantei este asigurat de ramificațiile sistemului radicular, care pătrund adânc în crăpăturile solului, astfel încât specia este destul de rezistentă atât la secetă cât și la temperaturi scăzute, dovedind plasticitate ecologică. Este rezistentă la temperaturi ridicate până la +45°C și temperaturi joase de până la -20°C. Specia preferă expunerea la soare, însă se întâlnește și în locuri mai umbroase.
De la plantă se folosesc părțile superioare ale tulpinii împreună cu frunzele și florile (Herba Sideritis scardica). Perioada de recoltare este iunie-august. Întreaga parte aeriană cu frunze se recoltează în timpul înfloritului. Uscarea are loc la umbră, în încăperi aerisite sau în uscătorii la temperatura nu mai ridicată de 35°C. Din 4 kg de tulpini proaspete (crude) se obține 1 kg de material uscat. Momentul potrivit pentru recoltare este după înflorire, atunci când frunzele încep să devină auriu-galbene, adică spre sfârșitul lui august. Recoltarea timpurie poate duce la mucegăirea și necrozarea tulpinilor. După tăiere, părțile vegetative se strâng în legături a câte 25-30 tulpini și se pun în loc uscat, umbros și aerisit. Prin înlăturarea părții aeriene și în prezența unei umidități normale în sol, din rizomi se dezvoltă noi tulpini (lăstari).
Planta se înmulțește prin semințe, acestea fiind foarte mici, fiind 780 de semințe la gram. Răsadul se produce din semințe, semănate în martie-aprilie sau toamna în răsadnițe. Se plantează în lunile martie-aprilie sau din toamnă, septembrie-octombrie. Se recomandă înființarea culturii prin producerea de răsaduri. Cea mai eficientă metodă de producere a răsadurilor este cea în paleți alveolari sau ghivece, însă o atenție trebuie acordată adâncimii, deoarece sistemul radicular este mai dezvoltat decât la celelalte plante legumicole. Paleții alveolari trebuie să aibă un număr de 60-70 alveole, amestecul folosit este recomandat a fi din turbă și amendament (calcar, dolomită). Vârsta răsadului pentru plantare trebuie să fie de cel puțin 60 de zile, plantarea având loc în câmp, după data de 15 aprilie, pe teren bine pregătit, cu sursă sigură de apă. Schema optimă de înființare a culturii este de 70 cm între rânduri și 40-50 cm între plante/rând.
Nu se recomandă ca răsadul să fie introdus mai adânc în sol decât nivelul cubului nutritiv. Comparativ cu celelalte plante legumicole, ritmul de creștere, atât în stadiul de plantă tânără cât și matură, este puțin mai lent. Lucrările de îngrijire sunt cele clasice: menținerea umidității în sol, distrugerea buruienilor prin prașile mecanice și manuale, afânarea solului. În cazul prașilelor nu se recomandă a se aduce pământ pe tulpină. În cazul irigării (udării) trebuie evitat excesul de umiditate, deoarece plantele pot să se ofilească. Frunzele, fiind foarte pubescente, aderă ușor la suprafața solului și nemaiputându-se desprinde, putrezesc cu ușurință. Densitatea plantelor este de 25.000 plante/ha.
Având în vedere că nu s-au depistat boli sau dăunători până în prezent care să ducă la deprecierea culturii, cultivarele nou aclimatizate sunt recomandate pentru cultura în sistem ecologic.
