dr. ing. Bianca Mușat, CS BRGV Buzău
Măcrişul (Rumex acetosa L.) este o plantă a cărei vechime în cultura datează cu peste 4.000 de ani î.Hr., având ca zonă de origine Europa şi zona Asiei de Nord, fiind cultivat în prezent şi în America de Nord. În perioada Evului Mediu, această plantă era prezentă ca o legumă de bază în culturile legumicole din întreaga Europă, fiind cultivată de asemenea de către vechii egipteni, greci şi romani. Treptat, cultura acestei plante a fost înlocuită de alte specii asemănătoare măcrişului, ajungând ca în prezent cultura acestuia să nu mai fie răspândită, ci mai mult să fie recoltata dintre plantele care cresc în flora spontană în zonele de deal şi de munte, sau cultivate pe suprafeţe mici, în sistem gospodăresc, pentru consumul frunzelor, utilizate în prepararea diferitelor salate, ciorbe şi alte preparate. Poate fi găsit în Marea Britanie, cea mai mare parte a Europei (Ucraina, Lituania, Polonia, Franţa, Germania), America de Nord, Groenlanda și Asia temperată.
În România, măcrişul se cultivă şi se consumă pe arii restrânse, nefiind exploatat potenţialul real al plantei. Regăsim această plantă sub diverse varietati însă, şi în flora spontană, în special în fâneţele din zonele de deal şi munte, fiind o specie rustică, ce prezintă plasticitate ecologică. Acest lucru demonstrează faptul că poate fi o soluţie pentru adaptarea la schimbările climatice şi creşterea rezistenţei la stresul termo-hidric. Rusticitatea plantei este dovedită şi de faptul că partea vegetativă rezista şi peste iarnă în condiţiile pedoclimatice ale ţării noastre.
Măcrişul este o plantă perena, erbacee, ce aparţine familiei Polygonaceae. Este unisexuat dioica şi se înmulţeşte prin seminţe. Varietatea clasică (prezintă o rădăcină îngroşată din care pornesc rozeta de frunze şi tulpina floriferă. Poate atinge înălţimea de 150 cm, iar tulpinile formează ramuri către vârf. Frunzele sunt întregi, dispuse altern. Frunzele bazale (dispuse în formă de rozeta) sunt mari, alungite, cu o lungime de 20 cm şi lăţimea de 13 cm, şi un peţiol lung, canelat. Frunzele de pe tulpina floriferă sunt sagitate, şi nu prezintă peţiol. Măcrişul înfloreşte începând cu luna mai, până în luna iunie. Fiind o plantă unisexuat dioica, prezintă 2 tipuri de plante, plante cu florile femele şi plante cu flori mascule, florile deosebindu-se prin culoare. Inflorescenţa este un panicul spiciform, cele mascule de culoare verzuie, iar cele femele de culoare roşie. Tijele mascule sunt cele care apar primele, urmate de cele femele. Polenizarea este anemofila, fiind realizată cu ajutorul vantului. Fructul se formează pe parcursul verii, ajungând la maturitatea fiziologică începând cu a doua decadă a lunii iulie. Acesta este o achenă ce prezintă în interior o singură sămânţa de culoarea ce variază de la roşu-cafeniu, maro închis până la negru şi forma trigonala, ce îşi păstrează capacitatea germinativă foarte bine.
BRGV Buzău deţine o colecţie de germoplasma bogată la această specie formată dintr-un număr mare de varietăţi, de peste 24 de genotipuri dintre care 5 genotipuri sunt stabilizate genetic. Dintre acestea, G1 este primul soi stabilizat genetic obţinut în România la BRGV Buzău şi propus spre omologare şi brevetare sub denumirea provizorie de Lord. Soiul a fost obținut folosind resurse genetice endemice ce provin din pajistile bogate în biodiversitate vegetala de la baza masivului Penteleu, fiind cunoscut ca cel mai înalt vârf muntos al Judeţului Buzău.
G1 aparţine Rumex acetosa var. hortensis, varietatea clasică de măcriş de grădină ce prezintă frunze de culoare verde deschis, mediu eliptice, cu apexul rotunjit şi baza sagitata. Frunzele prezintă peţiol foarte lung, de 11,5 cm în medie şi o lungime a limbului foliar de 24,6 cm. Planta nu prezintă coloraţie antocianica pe partea vegetativă. Paniculele sunt de culoare verde şi ajung la înălţimea de 38,6 cm.
G2 aparţine Rumex sanguineus, varietate de măcriş cu nervuri roşiatice pe întreaga parte vegetativă, caracteristica ce a determinat în timp atribuirea denumirii populare de ”măcriş sângeriu” deoarece nervurile puternic colorate se aseamănă cu venele ce transporta sângele în corpul uman. Spre deosebire de G1, aceasta varietate prezintă frunze de culoare verde închis cu coloraţie antocianica puternică pe toate nervaţiunile secundare şi principale, frunza fiind uşor gofrata cu marginile limbului foliar slab ondulate. Forma frunzei este îngust eliptică, cu vârful limbului foliar ascuţit şi baza trunchiată. Peţiolul frunzei are o lungime medie de 3,5 cm iar frunzele inserate pe tulpina pot ajunge la 20,6 cm lungime. Paniculul este de culoare roşie.
G3 aparţine Rumex vesicarius, varietate de măcriş ce se deosebeşte semnificativ de celelalte varietăţi prin faptul că acesta este anual, o caracteristică aparte pentru genul Rumex ce deţine majoritatea speciilor perene. Acest genotip a fost pentru prima dată luat în studiu la BRVG Buzău. O altă caracteristică distinctă întâlnita la această varietate este faptul că plantele sunt unisexuat monoice, pe aceeaşi plantă apar tije florale femele şi mascule păstrând raportul de regulă de 5 mascule la 3 femele. Planta prezintă o înălţime medie de 42,5 cm. Partea vegetativă a G3 este de culoare verde argintiu deschis cu lungimea frunzei 10,5 cm în medie, o lăţime de 8 cm în medie, frunza având o formă larg eliptică, cu vârful limbului foliar obtuz şi forma bazei limbului cordata. Frunza este suculentă, glauca, casantă. Paniculul este format din achene triangulare asemănătoare unor vezicule albicioase cu nervuri de culoare roz, de aici derivând şi denumirea latinească de ”vesicarius” (vezicule). Totodată plantele aflate la fenofaza înfloririi în masă asigura un aspect plăcut, decorativ, fiind pretabile astfel şi pentru ornamentarea grădinilor.
G4 aparţine Rumex sanguineus însă spre deosebire de G2, prezintă partea vegetativă de culoare verde închis cu nervuri mai puţin proeminente dar puternic colorate în roşu vişiniu. Frunza prezintă forma mediu eliptică, cu vârful limbului foliar rotund. Peţiolul frunzei are 8,6 cm, limbul foliar 11,4 cm cu o lăţime medie de 4,6 cm.
G5 aparţine Rumex acetosa var. hortensis însă se deosebeşte de G1 prin dimensiunea mai redusă a frunzelor şi prin forma acestora, mediu eliptică. Foliajul este de culoare verde deschis, fără coloraţie antocianică.
În ceea ce privește tehnologia de cultură, măcrișul este o planta perena, ce se adaptează mai multor tipuri de sol, însă preferă solurile profunde, bogate în humus, și bine structurate, ce îi asigură o bună creștere vegetativă. Nu este pretențioasă față de irigare, însă pentru a beneficia constant de frunze proaspete suculente, este indicat să se irige în perioadele secetoase sau imediat după recoltare. Cultura se poate înființa atât prin semănat direct, cu o normă de sămânță de 2-3 kg/ha, sau prin producerea răsadurilor, situație în care norma de sămânță necesară este de până în 300 g. De precizat că pentru producerea răsadurilor sunt necesare alveole sau ghivece adânci, având în vedere că rădacina plantei este ușor pivotantă. Adâncimea de semănare este de 1-1.5 cm. Plantatul se realizează primăvara devreme, începând cu luna martie sau, pentru obținerea unei producții timpurii, toamna, în luna septembrie. Înființarea culturii se poate face în rânduri echidistante sau benzi însă nu mai aproape de 30 cm între rânduri și 12 cm între plante/rând.
Dacă se dorește producția de frunze, se îndepărtează tulpina floriferă pentru a spori producția de masa verde. Recoltarea are loc la aproximativ 3 luni de la înființarea culturii, eșalonat, putându-se realiza 2-3 recolte/an. Recoltarea se poate face prin cosire, obținând în primul an o recoltă de 6-7 tone/ha, iar in anii următori 15-20 tone/ha. Este de preferat ca valorificarea măcrișului să se realizeze imediat, întrucât frunzele se depreciază foarte ușor prin deshidratare. Se pot păstra în spații cu atmosfera controlată, la o temperatura de 1-4ºC, o umiditate de aproximativ 95% și fără sursa de lumină aproximativ 4 zile. Pentru producerea de semințe, tulpinile florifere care apar în mai se păstrează, se lasă la măturat și se recoltează în lunile august-septembrie. Tulpinile recoltate se lasă la uscat în încăperi bine aerisite și ferite de umiditate. După ce se usucă bine, sămânța se recoltează de pe tulpini, se curăță de impurități și se păstrează în locuri ferite de umiditate în recipiente închise etanș. Producția de sămânță/hectar este de 200-300 kg. Planta se poate cultiva cu succes și în sistem ecologic.
De la această plantă se pot consuma toate părţile vegetative şi seminţele. Florile se pot găti sau consuma ca garnitura proaspătă. Rădăcina se usucă, se macină şi se poate adăuga în diferite preparate iar seminţele se consuma crude sau uscate, putând fi măcinate şi amestecate cu alte făinuri, în vederea obţinerii diferitelor aluaturi. Din cauza faptului că este extrem de perisabil, frunzele sale nu rezistă păstrării unei perioade mai mari de 2-3 zile, acesta este consumat şi considerat că făcând parte din legumele-verdeturi de primăvara, trufandale. Facem precizarea ca măcrişul produce masa vegetativa eşalonat pe tot parcursul verii până la venirea îngheţului.
Frunzele de măcriş au gust acrişor, acid, răcoritor şi uşor astringent în special frunzele mature, asemănător lămâii, caracteristica fiind conferită de contractaia ridicată în vitamica C. Se consuma asociat în diferite salate de primăvară, adăugat în iaurturi, sub formă de piure asociat cu legume sau carne, în ciorbe, tocanuri, sosuri, alături de brânză, ouă, dressinguri şi marinade. Frunzele se pot usca pentru a fi utilizate în extra-sezon.
Din rădăcinile măcrişului se poate obţine o vopsea de culoare verde-maronie sau cu diferite nuanţe închise. Tulpinile şi frunzele pot fi folosite pentru a obţine culoare verde-albăstrui. Soluţia obţinută din infuzarea tulpinilor se utilizează pentru lustruirea bambusului, a mobilei din răchită şi de asemenea în lustruirea argintăriei. Seva tulpinilor poate fi utilizată pentru îndepărtarea petelor de pe articolele realizate din in, şi poate acţiona ca un înălbitor. Conţinutul de acid oxalic recomandă folosirea sa ca un insecticid natural.
Măcrişul este o sursă importantă de vitamina A, C, vitamina B6, beta-caroten, sodiu, potasiu, magneziu, mangan, calciu, fosfor, fier tiamina, riboflavina, niacina, acid folic şi numeroşi compuşi fenolici care au efecte importante împotriva inflamării şi degradării celulelor, interferând cu activitățile tumorilor și a receptorilor estrogeni. Principalii compuşi fenolici conţinuţi de măcriş sunt resveratrolul (41.27 μg/g), acidul vanilic (130.29 μg/g), acidul sinapic (5.708 μg/g) şi catechine. Datorită proprietăţilor sale astringente, răcoritoare, măcrişul este utilizat pentru efectele sale antianemice, diuretice, laxative, în ameliorarea afecţiunilor intestinale şi stomacale, în combaterea scorbutului, în prevenirea infecţiilor, dar are şi acţiune topica în diverse afecţiuni dermatologice. Se regăseşte ca un ingredient de bază în remediile naturale, precum sinupretul ale cărui acţiuni împotriva sinuzitei şi a bronşitei sunt recunoscute. Cercetările recente susţin activitatea sa în prevenirea creşterii şi înmulţirii celulelor tumorale. Deoarece este o sursă importantă de acid oxalic, se recomandă consumul cu prudenţă de către persoanele care prezintă afecţiuni renale. Varietatea anuală, Rumex vesicarius, are proprietăţi cardioprotectoare. Recent, cercetările ştiinţifice au evidenţiat faptul că în compoziţia chimică a măcrişului există o substanță chimică ce poate fi izolată din planta de Rumex spp. numită emodina, un compus chimic din familia antrachinonelor ce are efect antitumoral, antiviral, antiinflamator.
Banca de Resurse Genetice Vegetale Buzău regenerează şi ameliorează varietăţile de Rumex cu scopul identificării de noi genotipuri cu caracteristici distincte în scopul conservării acestora pe termen mediu şi lung precum şi valorificării bazei de germoplasma deţinută la această specie.
