Dr. Ing. Matilda Popescu, cercetător științific BRGV Buzău
Termenul de „sămânța” este un termen convențional folosit pentru a denumi o unitate un” organ” de dispersie al plantelor superioare chiar acolo unde adevărata sămânța este învelita de straturile pericarpului.
Existența si sănătatea omului este dependentă direct sau indirect de semințe care, constituie sursa de hrană si fibră, băuturi, condimente, uleiuri comestibile si industriale, vitamine si medicamente.
Semințele plantelor pot sparge granița timpului si spațiului trăind în stadiu latent zeci si chiar sute, mii de ani in funcție de specie, încetinindu-și ritmul proceselor biochimice până la zero. Putem considera semințele capsule ale vieții care transportă informația genetică nealterată peste timp, fiind dependentă numai de schimbările factorilor biotici,
Una dintre cele mai universale caracteristici ale oricărei specii de plante este ca cel puțin o dată, sau de mai multe ori, în ciclul lor de viată produc celule specializate sau organe multicelulare care manifesta fenomenul de repaus.
Sămânța reprezintă cel mai înalt grad de sinteză a potențialului activ de creștere, fiind capabilă să inițieze un nou ciclu de viată. De aceea, structura acestora este uneori deosebit de complexă. Formarea structurilor în repaus este asociată cu o remarcabilă intensificare a activităților metabolice, sintetice și morfologice.
Fără îndoială, si formarea structurilor în repaus este influențată de o mulțime de variabile ale mediului (fotoperioada, temperatura scăzută, disponibilitatea de săruri minerale). Termenul de repaus sau rezistența la condiții improprii de mediu reprezintă capacitatea semințelor de a se apăra prin țesuturile de protecție si prin conținut foarte redus de apa in citoplasma.
O sămânța conține o plantă întreagă în stadiu embrionar. Fiziologic, sămânța este considerată ca o baza a încetării creșterii, este o oprire metabolica parțiala pusa sub control endogen hormonal a speciei. Apariția repausului seminal. ca si germinația sunt controlul balanței inhibitorilor si stimulatorilor de creștere. Rolul cel mai important îl au giberelinele care acționează ca regulator, atât in faza de repaus cât si în timpul germinării semințelor. Giberelinele se găsesc în toate plantele, în semințe și muguri, în cantități variabile, în funcție de faza de creștere.
Una dintre cele mai importante și interesante probleme ale fiziologiei seminței este incapacitatea semințelor viabile de a-si relua dezvoltarea când sunt aprovizionate cu apă și oxigen la temperaturi normale. Acest fenomen poate persista în condiții constante și, în unele cazuri, pot continua infinit până când intervin condiții speciale. Incapacitatea de a germina numită “repaus”. fenomen întâlnit la speciile regiunilor temperate dar și la unele specii tropicale și subtropicale, se consideră a fi avantajos pentru specii în sensul adaptării acestora la ciclurile de creștere.
La multe specii diferit ele semințe din aceeași recolta sau din aceeași floare pot prezenta diferite caracteristici ale repausului astfel încât perioada de germinație se poate prelungi si mai multe luni sau ani mărind posibilitatea de supraviețuire a speciei respective.
Plantele în creștere și răsadurile sunt mult mai sensibile la îngheț și seceta decât țesuturile semințelor aflate în repaus, care manifestă o mare rezistență la condiții de mediu nefavorabile.
Daca am face o comparație între speciile cultivate și semințele de buruieni, acestea din urma au avantajul biologic manifestat prin prezența unui repaus foarte eficient menținând mecanismele care păstrează viața semințelor în sol timp de mai mulți ani în ciuda măsurilor de eradicare a buruienilor. Astfel, semințele refuză să-și continue dezvoltarea si germinează numai dacă au trecut printr-o perioadă de temperaturi joase și un anumit regim de lumină.
Condițiile care fac declanșarea repausului germinativ sunt:
- Imaturitatea embrionară, după imbibiție embrionul crește uneori de 2 ori în mărime și în substanță uscată, apoi rămâne inactiv până este supus la temperaturi de 5 ͦ C timp de câteva luni.
- Impermeabilitatea tegumentară, este cazul semințelor tari care se întâlnesc la familiile de Leguminoase, Malvaceae, Liliaceae, Solanaceae. Pentru a mări permeabilitatea testei se procedează uneori la zgârierea sau frecarea testei. În sol, bariera cuticulară, testa, este impermeabilă, deteriorată de ciuperci și bacterii.
- Rezistenta mecanică, se întâlnește la semințele de sparanghel. Ea este combinată de multe ori si cu factori endogeni, inhibitori.
- Slaba permeabilitate a tegumentului pentru gaze (oxigen) se întâlnește la Cucurbitaceae.
Repausul endogen al embrionului se poate exprima prin cerința față de lumină, ca de exemplu la semințele soiurilor de salată fotoblastic pozitive, motiv pentru care salata se seamănă la suprafață. Intensitatea luminii pentru germinație este in general slaba dar se cumulează in timp.Repausul seminal este considerat o adaptare, un avantaj al speciilor protejându-și astfel descendența față de condițiile impropri. Studiind comportamentul semințelor aflate în repaus au fost elaborate proceduri prin care semințele să poată fi conservate pe termen mediu și lung, monitorizând în permanență comportamentul semințelor diferitelor specii în condiții de mediu controlat.
